Am gasit o chestie foarte tare pe Dilema Veche, si am decis sa public un fragment, sper sa nu ceara drepturi de autor ca nu am bani sa le dau.
Cînd oamenii din jurul meu încep să spere, mă trec fiori reci. E semn că urmează vremuri indolente şi iraţionale. Preşedintele speră că veniturile. Premierul speră că legea impozitării pensiilor. Selecţionerul Naţionalei de fotbal speră că următorul meci. Drumarii speră că autostrada. Meşterii speră că faianţa. De la Speranţa pentru toată lumea, fără număr, fără număr.
E ca şi cum aş spune eu că sper să termin acest articol. Închid televizorul, mă aşez la calculator şi nu mă ridic pînă nu-i gata. Hop! I-am desfăcut speranţei contractul de muncă. Treaba asta cu speratul e o mare ipocrizie. Îi pasezi destinului munca pe care trebuia s-o faci tu. Teleportezi nişte sarcini pămînteşti într-un tărîm ezoteric, tangent cu Divinitatea. „Sper“ e un fel de „Doamne-ajută“ al ateilor.
